Banul n-are miros – Împăratul roman Vespasian (69 – 179 e.n.), găsind vistieria goală, după domnia lui Nero și a urmașilor acestuia, nu s-a dat în lături de la nici un mijloc pentru a strînge bani. Printre taxele pe care le-a pus, a fost și una asupra closetelor publice (de aici și numele de vespasiene dat acestor toalete). Într-o zi, fiul său Titus (viitorul împărat) i-a spus că poporul rîde și bîrfește, fiindcă se scot bani dintr-o asemenea sursă. Vespasian i-a pus o monedă sub nas, zicîndu-i: „Non olet” (nu miroase), adică: „Uite, banul n-are miros!” Vorba a prins și a fost întrebuințată spre a-i ironiza pe cei care folosesc, fără scrupule, chiar cele mai urîte mijloace pentru a cîștiga bani. Cunoscutul dramaturg englez Bernard Shaw, satirizînd asemenea oameni și metode, și-a intitulat o piesă: Banul n-are miros. lar marele scriitor francez Balzac spunea că Parisului i-ar conveni „această axiomă a lui Vespasian!” În satira XIV, versul 204, Iuvenal exprimă critic o părere asemănătoare: Lucri bonus est odor ex re qualibet („Câștigul, de oriunde ar veni, are miros plăcut”). IST.